Exact cum avem impresia că fulgerul creează strălucirea, avem impresia că omul de succes creează succesul.
Mintea noastră separă acțiunea de cel care acționează și inventează în spatele fenomenului un personaj, de parcă ar exista mai întâi identitatea, iar din această identitate ar apărea succesul.
Dacă ne ducem atenția la fenomen, observăm că uneori poate să apară un rezultat pe care îl numim succes. Abia după aceea spunem despre cel care a fost implicat în producerea lui că este de succes.
Pentru că identitatea este, în esență, o descriere retrospectivă.
Nu există neapărat mai întâi omul de succes, care apoi produce succesul. Există doar o succesiune de mișcări, decizii, rezultate, capabilități și contexte din care apare un rezultat, iar odată ce rezultatul există, îl folosim pentru a inventa în urmă un nume pentru cel ce a creat toate acestea.
Poate că omul puternic nu este cauza acțiunilor sale. Poate că este doar numele pe care îl dăm unei anumite continuități de acțiuni, atunci când privim retrospectiv suficient de mult timp.
Asta nu înseamnă că identitatea nu poate influența ulterior acțiunea. După ce un anumit tip de acțiune se repetă suficient, apare un nume pentru ea. După ce numele este repetat suficient, începem să ne raportăm la el ca la ceva real. Iar după ce identitatea se stabilizează, ea poate începe, la rândul ei, să modifice acțiunile care urmează.
Problema nu este că identitatea nu are niciun efect. Problema este că uităm originea ei. Uităm că, înainte de a deveni un nume și o cauză a comportamentului nostru, a fost o descriere a unor comportamente anterioare. Dacă încep direct cu proiecția unei identități, risc să intru într-o încercare de transformare printr-un punct care încă nu există pentru mine.
Primul mod de orientare
Punctul de orientare sunt eu.
De aici apare problema atunci când imaginea mea ideală de sine devine punctul de plecare pentru orice îmi propun să fac. Sunt slab și trebuie să devin puternic înseamnă că mă raportez permanent la o identitate pe care nu o am. Risc să încerc să devin mai întâi omul, pentru ca apoi să pot produce fapta.
Dar dacă omul nu există înaintea faptei în felul în care îmi imaginez, mișcarea aceasta devine imposibilă.
Rămân doar povești despre cine sunt și cine ar trebui să fiu, iar aceste povești pot crea tot felul de fricțiuni.
Dacă punctul meu de orientare este identitatea, aproape orice rezultat are potențialul să devină o informație despre mine.
Acțiunea riscă să nu mai fie niciodată doar acțiune. Este evaluată permanent ca dovadă într-un proces despre cine sunt. Fiecare reușită poate confirma identitatea. Fiecare eșec o poate amenința. Fiecare abatere produce riscul de a fi nevoit să reconstruiesc imaginea pe care încerc să o mențin despre mine.
Acțiunea care pornește din identitate are astfel două sarcini. Trebuie să genereze un rezultat și, în același timp, trebuie să protejeze identitatea. Cu cât identitatea este mai importantă pentru mine, cu atât devine mai greu să mă observ liber lucrurile care ar putea-o amenința.
Orientarea după identitate selectează automat și ce am voie să văd și ce nu.
Dacă vreau un punct către care să tind, pot să-l setez ca pe un punct gravitațional.
Al doilea mod de orientare
Punctul de orientare este fenomenul.
Punctul gravitațional este diferit de imaginea ideală de sine. Imaginea ideală mă pune în comparație cu ceea ce nu sunt încă. Punctul gravitațional nu îmi cere să fiu ceva înainte de a mă mișca. Îmi cere doar să mă organizez astfel încât mișcarea mea să revină constant în jurul unui anumit fenomen.
Nu trebuie să fiu deja puternic pentru a intra pe orbita puterii. Nu trebuie să fiu deja un om de succes pentru a intra pe orbita succesului. Trebuie doar să intru în contact repetat cu lucrurile din care aceste fenomene apar.
Scopul gravitației este să îmi modifice traiectoria vieții.
Asta schimbă natura problemei. Nu mai caut un mod ideal de a fi, caut o relație suficient de stabilă cu un fenomen astfel încât acțiunile mele să înceapă să fie deformate de apropierea lui.
De la distanță, fenomenul apare ca un întreg compact. Succesul, forța, disciplina sau libertatea par să fie obiecte misterioase, care necesită să fie investigate și descompuse. De aici tendința naturală să le posed ca identități.
Posesia nu este necesară. Apropierea este suficientă. Pe măsură ce rămân în relație cu fenomenul, el începe să se desfacă. Ceea ce părea o esență devine o structură, care are o succesiune de elemente.
În loc să am tendința de a mă apropia de rezultat, mă apropii de mecanismul prin care rezultatul poate apărea.
Diferența importantă poate fi observată în momentul eșecului, pentru că într-un sistem identitar, eșecul poate deveni o dovadă împotriva imaginii ideale de sine, iar de aici apare nevoia de protecție. Într-un sistem gravitațional, eșecul este doar un semnal că există o diferență între ce vreau să fac și înțelegerea mea despre cum se face acel lucru.
Facptul că am încercat să mă apropii de fenomen într-un anumit mod și traiectoria nu a funcționat nu implică să fac evaluări despre cine sunt. Implică să înțeleg mai bine spațiul în care mă mișc. Astfel, energia care ar fi fost consumată pentru apărarea identității poate fi mutată către ajustarea traiectoriei.
Întrebarea centrală este:
Cum rămân în mișcare în jurul acestui fenomen suficient de mult timp încât să încep să înțeleg din ce este făcut și să particip, treptat, la producerea lui?
Identitatea cere coerență cu o imagine.
Gravitația cere continuitate în relația cu un fenomen.
Identitatea are nevoie de confirmare.
Gravitația are nevoie de contact.
Identitatea mă poate face să apăr ceea ce cred că sunt.
Gravitația mă invită să mă transform în funcție de ceea ce descopăr pe drum.
Identitatea transformă progresul într-o succesiune de estimări despre valoarea mea.
Gravitația transformă progresul într-o succesiune de aproximări ale mecanismului.
Identitatea nu este motorul acțiunii. Este, mai degrabă, o urmă lăsată de o anumită continuitate de acțiuni. Poate deveni ulterior parte din motor, dar nu trebuie să fie punctul din care pornesc. Alternativa este să pornesc de la fenomenul pe care vreau să-l aduc mai aproape și să intru pe orbita lui.
Doar să rămân suficient de mult în relație cu fenomenul pe care l-am ales încât să se desfacă în fața mea, dintr-un obiect misterios, într-o structură de lucruri pe care le pot înțelege și face.